Stirea:
"Oricine poate vizita Memorialul Sighet, începând de marti, de pe calculatorul personal".
De
aici. Din categoria:
evenimentSi-acum... memoria:
Vara lui 2007. Am câteva ore de petrecut în Sighetul Marmatiei. Putine.
Aflu repede unde este
Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Pe oricine ai întreba pe strada te îndruma amabil, mai mult, te sfatuieste, insista chiar, sa mergi neaparat sa-l vezi.
Memorialul a devenit un reper important al orasului. Pe buna dreptate, dupa cum voi constata curând.
Ajung la intrare pe la ora 17 si aflu ca programul de vizitare este doar pâna la 18.30. Bineînteles ca intru fara sa ezit. Nu-mi ia prea mult timp ca sa-mi dau seama ca o ora si jumatate este doar o clipa, este nevoie de multe zile ca sa parcurgi tot materialul adunat acolo. Nu pot alege, ma resemnez cu ceea ce am.
Strabat salile alaturi de un grup de francezi. Prin unele locuri exista niste casete cu foi A4 cu explicatii în alte limbi: germana, engleza, franceza. Nu peste tot si nu peste tot în toate limbile. Grupul nu este însotit de ghid. Nu stiu cât înteleg vizitatorii de pe alte meleaguri din ceea ce vad. Par totusi interesati.
Mai sunt si altii prin muzeu. Tineri. Colegi de generatie cu "
Ceausescu mi-a facut metrou" stau lipiti de ziduri si asculta în casti marturiile culese de realizatori. Pe mine timpul ma preseaza nemilos si ma obliga sa înaintez grabit. E greu sa te grabesti. În fiecare sala prin care apuc sa trec îmi promit singur ca o sa revin.
Nu va voi povesti ce este acolo. Localnicii au dreptate,
Memorialul trebuie vazut. Dar numai dimineata!
Pentru ca la ora 18 se suna goarna: "
La 18.30 muzeul se închide. Va rugam sa va grabiti spre iesire!". Urmeaza apoi razboiul psihologic si izgonirea musafirilor pe traseul de vizitare impus. Pe holuri apar îngrijitori care închid grijulii salile în care nu se mai afla vreun vizitator. Grijulii dar... cu zgomot, sa se stie.
În sala în care ma aflu, angajatul muzeului, aparut ca din senin, stinge "
din greseala" lumina. O reaprinde, dupa care deschide larg usa si se posteaza alaturi de ea. Pozitia sa spune tot: "
Pe aici se iese, ce mai asteptati?". Dupa ce ies din sala sunt supravegheat atent ca nu cumva sa ma îndrept în sensul opus iesirii sau, Doamne fereste!, sa ma ratacesc.
Ma uit la ceas. E 18.15. Renunt la lupta, cel mai întelept cedeaza.
Ma mai opresc totusi un minut la standul de carti de la intrarea în muzeu. Tânara de la stand, cea care încaseaza si banii pe biletul de intrare, îmi citeste, cred, dezamagirea pe chip si-mi sopteste cu glas usor jenat: "
Stiti, daca veniti mâine dimineata din nou, puteti intra fara sa mai luati un alt bilet." Îi multumesc! A doua zi voi fi la niste sute de kilometri distanta.
Cu toate acestea sunt sigur ca voi mai veni. Chiar daca îmi voi lua din nou bilet.
