Acorduri underground

Locul: intr-un vagon de metrou. Nu este ora de virf, calatori putini.
In fata mea sint doi tineri, baieti, par sa fie studenti dupa caietele mari din care citesc notite scrise marunt. Frizura cu tepi, sirme iesind din urechi si conectate la obisnuita cutiuta agatata de git. In jur razbate un zumzet metalic, ceva care seamana cu o combinatie de zgomot sacadat de masina de cusut cu zbirniit de aparat electric de tuns. Discret insa, nu deranjeaza. Daca vagonul ar fi mai aglomerat probabil ca nu s-ar mai auzi de loc.
La una dintre statii se urca personajul "lautar", mai in virsta, decent, ponosit, prevazut cu o vioara la fel de ponosita. Si incepe sa cinte. O versiune proprie a Baladei lui Porumbescu. Cunosc citiva oameni care ar fi considerat interpretarea ca fiind o instigare la violenta dar sintem totusi intr-un vagon de metrou si nu intr-o sala de concert.
Cei doi "teposi" ridica privirile, isi scot sirmele din urechi si isi opresc jucariile zbirniitoare. Pe chipurile lor se vede uimirea si incintarea. Sint atit de atrasi de sunetul viorii incit nu mai au nici un fel de control asupra mimicii. Situatia devine amuzanta, pare ca piesa chinuita de "lautar" e o premiera pentru ei.
Violonistul isi termina numarul, isi face rondul printre putinii calatori si coboara pentru a trece in urmatorul vagon. Tovarasii mei de calatorie se privesc unul pe altul, schimba un "marfa!" in ton admirativ si isi indeasa sirmele la loc in urechi.
Un profesor de muzica, scoala generala, liceu, tocmai a facut niste datorii. Salariul sau ar cam trebui sa ajunga la ponositul "lautar".