Nici ou, nici gaina.

Cu niste ani în urma am cunoscut un producator de pantofi.
Îsi facuse o mica fabrica în oras, se pricepea la facut pantofi, îi placea sa faca pantofi.

Nu stia sa vânda asa ca apelase la Metro Cash&Carry. Si reusise cumva sa-si puna pantofii în rafturile Metro. Cum? Cumva.

Toate bune si frumoase, sa zicem, mai putin conditiile care îi fusesera impuse. Vânzatorul încasa banii dar nu-i dadea decât dupa trei luni. Si uneori nici atunci.

Spre "ghinionul" pantofarului, pantofii se vindeau. Vânzatorul cerea mereu alti si alti pantofi. Banii... mai târziu. Între timp mai trebuiau platite materiile prime, salariile, cheltuielile curente. Omul ajunsese dator la banci si la furnizori desi... afacerea aparent mergea din plin.

Solutia gasita: producatorul a renuntat la contractul cu lantul Metro autohton, si-a luat pantofii si a mutat vânzarile în Bulgaria. Culmea: si-acolo tot prin Metro. Dar în cu totul alte conditii.

Mi-am adus aminte de povestea de mai sus (întâmplata cu câtiva ani în urma) citind despre actiunea intentata de Toneli Holding împotriva Metro Cash & Carry Romania SRL. Aici.
Un pas înainte.